POEZIILE MELE

Sufletul meu

Sufletul meu e o fărâmă de cer
Sufletul meu e un pribeag porumbel
Peste munți de vise si mări de lumină,
Peste idealuri care-au fost
Și-or sa vină...

Iar eu stau în camera mea și mă rog:
"Sufletul meu ia-mă cu tine!"

Ridică-te!

Lasă-ți gândurile rele
Și privește tot în sus!
Viața-ți dă și clipe grele,
Tu nu te lăsa răpus!

Te ridică iar și luptă,
Dacă vrei, vei câștiga,
Viața asta este scurtă,
Însă este viața ta!”

Sunete

Am intrat în cameră,

M-am așezat la masă și am scris:

„Pic, pic, pic – cad stropii de ploaie

Și-mi udă sufletul.

Și-n odaie

Ceasornicul

Își cântă cântecul lui:

Tic-tac, tic-tac, tic-tac.

Pic tic tac, tic pic tac, tic tac pic.

Oare sufletul meu are reumatism?”

După un timp,

M-am ridicat,

Am intrat în a doua cameră

Și am așternut pe hârtie:

„Pic, pic, pic – cad stropii de ploaie

Și parcă ar vrea să-mi ude și sufletul.

Și-n odaie

Ceasornicul

Își cântă cântecul lui:

Tic-tac, tic-tac, tic-tac

Și parcă ar vrea să-mi măsoare și sufletul.

Pic tic tac, tic pic tac, tic tac pic.

În mine inima mea face și ea:

Lub-dub, lub-dub, lub-dub,

Aceasta e săraca onomatopee

Pentru ce face ea.

Dacă sunt atent

Nu se aude pic-tic-tac-lub-dub:

Inima are cântecul ei.

Cu gândul la Cel ce a făcut-o

Ea trăiește în liniște

Iar sufletul are o pace nemăsurată.

Nu mai are timp

Să se gândească la altceva,

Cum ar fi, de exemplu, reumatismul."

În a treia odaie nu am intrat.

Nu am spus că a treia există sau nu,

Doar că eu nu am intrat în ea.

Amintiri ruginii

Mergând, strivesc o frunză din copaci căzută.

Mă uit în jos și-n ea eu parcă văd iubirea mea pierdută.

M-așez pe banca unde-am stat cu tine-ntâia dată,

Dar frunze cad, mereu tot cad, acoperind-o toată.

Veneam aici noi amândoi, erai regina visurilor mele,

Și păsărelele cântau, căci se iubeau și ele.

La primăvară vor veni din nou, cu al lor glas să ne alinte,

Pe banca noastră însă vor găsi doar frunze ruginite.

Gara cu amintiri

Gări pustii, peroane goale,
Pline doar de amintiri,
Gândul meu îl poartă-n cale
Spre trecutele iubiri.

Aud un șuier și tresar
Și-aș vrea să fie trenul care te-a răpit,
Când am rămas să cred că, iar,
Iubita mea, tu ai glumit.

Vreau din nou cu-n tren să vină,
Să o strâng din nou la piept
Și să mergem mână-n mână!
Dar degeaba o aștept...

Acum merg pe altă cale,
Din trecutele iubiri
Au rămas peroane goale,
Pline doar de amintiri...

Doi ochi de fată

Te-am văzut doar într-o seară

Într-un început de mai;

Aveai în ochi doar primăvară

Și-mi părea că mă priveai.

A fost un vis sau o părere?

Ochii ni s-au întâlnit?

Fost-a  doar o adiere

Sau un trăsnet m-a trăsnit?

Fost-am eu sub mângâierea

Ochilor de catifea

Sau la altul i-a fost vrerea,

Pe-altul purta-n suflet ea?

Și-a trecut ușor ca boarea

Serilor târzii de mai,

Însă n-a venit uitarea

Ochilor desprinși din rai.

Și-azi când văd o dublă stea,

Sus pe bolta-înseninată,

Zic că a fost doar vina mea:

Mi-au plăcut doi ochi de fată.

Scoală, mamă!

Scoală, mamă, te rog, scoală!
Fă-ne doar acest mic dar:
Mai pune vieții o petală
Și morții ia-i o clipă iar!

O viață-ntreagă ai muncit
Ca să ne fie bine,
La toți mereu tu te-ai gândit
Și mai puțin la tine...

Mereu cu flori ne trimiteai
Să trecem pe sub masă,
Apoi la Înviere ne luai
Și ouă roșii ne dădeai acasă.

Și ne dădeai Agheasmă mare
Ca să avem credință.
Se poate, Doamne, să cred oare
Că viața-i cu putință?

Cât timp cu noi ai să rămâi
Doar Dumnezeu o știe;
La tine-aș sta la căpătâi
O zi sau chiar o mie.

Ca să mai cred nu am putere
Și ruga-mi este seacă...
O, Doamne, facă-se-a Ta vrere,
Cu vrerea-Ți ne împacă!

Scoală, mamă, te ridică
Din boală și din durere!
Cu-o nădejde cât de mică,
Inima-mi mai vrea să spere.

Aceasta Poezie a fost scrisa in 2009 in ultimele zile de viata ale mamei mele, nu face parte din cele "rupte-n bucati".

Ninge

Fulgi de nea dansează-n zare
Și-obosiți se-aștern covor
Totu-i pată de culoare
Albul e triumfător !

Vesel vântul se avântă,
Fulgi învârte el ușor,
Pare că natura cântă
Mare vals în Alb Major !

Oda periatului pe dinți

Dacă vrei să ai mereu

Cu sănătate ai tăi dinți,

Spală-i bine, căci nu-i greu,

Altfel pe tine te minți!

Dinți frumoși și sănătoși

Toată lumea vrea fuguța;

Ca să-i ai aspectuoși,

Freacă-i zilnic cu periuța!

Dă cu ața, dă cu pasta,

Dă în sus și dă în jos,

Să nu vină iar „năpasta” –

Freza zumzăind fioros!

Și când mergi iar la doctor

(Cam așa la an e data),

Să fii doar vizitator,

Să te laude și gata!

Călător printre cuvinte

Călător printre cuvinte,
Ia aminte ce voiești;

Ce gândești tu ia aminte,

Ca să știi cum să vorbești!

De va fi să poposești
La o slovă, la un vers,
Să nu-ntârzii, nici grăbești,
Cât ar fi drumul de mers.

Și prieteni, și dușmani
Întâlnești în a ta cale;
Prieten poți să-l cauți ani,
Dușmani sunt vorbele goale.

La sfârșit de drum ia seama:
Din cuvântul ce-ai grăit,
Poți să te alegi cu teama
Sau să fii blagoslovit.

Zizi

Zizi, mâța acrobată,
Se întinde, se înnoadă,
Aleargă grădina toată
Și e numai, numai șoadă.

De pe muchia gardului
Într-o clipă-i sus pe casă
Și, culmea curajului,
Sare fără nicio plasă.

Ușurel ea se pitește
Pentru-o pradă inventată
Și-apoi,brusc, odat' zvâcnește:
O lăcustă-i vinovată.

Dacă vede un cățel,
Părul și-l zbârlește tot.
Milă parcă mi-e de el,
Să nu-l zgârie peste bot.

Zizi este filantroapă,
Dă spectacol gratuit.
Stând pe scaunu-mi de-o șchioapă,
Nu mă satur de privit.

Găinile

Găinile sunt o specie distinctă.

La ele e foarte pregnantă apartenența la gintă:
Dacă una aleargă să mănânce oarece,
Celelalte o urmează fără să știe de ce.

Am văzut odată o găină impostoare.
O surată de-a ei făcuse un ou (nu prea mare)
Și găina a început să cotcodăcească
De parcă ea pregătise o masă boierească.

Cocoșul e falnic, ca el nu e altul
El este șeful, el e berbantul
Și are o ceată de admiratoare
Toate dispuse să-i fac-o favoare.

Tot observându-le orice mișcare,
În minte îmi vine o mică întrebare:
Și noi, și ele, mergem pe două picioare;
Asta e oare singura asemănare?

Marea

Mare unduind de valuri,
Plin ți-e adâncul de mistere
Și îți țeși pe-a tale maluri
Borangicuri efemere.

Te gătești ca o mireasă,
Mire parcă ți-e pământul,
Luna, domnișoar’ aleasă,
Domnișor de onoare, vântul.

Și nu ai, ca-n obiceie,
Doar doi nași de cununie,
Ci de stele o puzderie,
Luminând cu-a lor făclie.

Cuvinte nerostite

Vorbe pe care nu le-am spus,
Cuvinte doar gândite,
N-au răsărit, doar au apus,
Rămas-au vorbe nerostite.

Ce-ar fi fost de eu ți-aș fi vorbit?
Făcut-am oare bine?
M-ai fi urât, m-ai fi iubit,
Ți-ar fi păsat de mine?

În gândul meu cutreieram
Cu tine pe poteci;
Castele vechi noi vizitam,
Cu turnurile reci.

În gândul meu erai domnița
La care eu veneam pe-un cal,
Să-ți aranjez în păr cosița
Și-apoi să mergem la un bal.

Și toată noaptea, ca-ntr-o vrajă,
Să ne rotim în pași de vals,
Și-a zorilor duioasă strajă
Să ne vestească-un ultim dans.

A mai rămas un vis frumos
Din vorbele ce nu s-au spus.
Azi te salut respectuos,
Gândind o clipă la apus.

La mormântul mamei mele

Parcă ieri am presărat
Cu țărân-a mamei față
Și-n pământ a fost plecat
Trupul dătător de viață.

Dar și-acum îmi amintesc,
Ca-ntr-o poză fără nume,
Brațele care primesc
Fiul cel întors din lume.

Și mângâierea-n părul meu,
Strângându-mă la piept...
Dar dăruit de Dumnezeu,
O, mamă, cum te-aștept!

Căci cred cu toat-a mea putere
Că morții vor avea viață,
Dar eu azi vreau să fie Înviere,
Azi, mamă, vreau să fii de față!

Gânduri de toamnă

Din strugurii ce-adun acum,
Din bolta cea de lângă casă,
S-o face vinul ce pe drum
Ajunge în Altar, pe Sfânta Masă.

Și prin a Duhului minune
S-o face Sânge de Hristos,
Și trupul Lui s-o face dintr-o pâine,
Să-mpărtășească orice credincios.

Și-o să m-apropii atunci sfios,
Curat prin Sfânta Spovedanie,
Să mă cuminec bucuros,
Spre viața cea de veci strădanie,

Cu Cel ce dă în dar odihnă
La osteniți și-mpovărați,
Ce vin la El să-și afle tihnă,
C-au fost în lume supărați.

Vecernia

Bate toaca de vecernie,
Se adună iar poporul
Să asculte-n Evanghelie
De Iisus Mântuitorul.

Și trec călugării pe lângă ziduri,
Ca umbra sfinților din cărți,
Cu fața lor brăzdată-n riduri,
Vii pentru Domnul, pentru lume morți.

Oameni școliți sau fără carte,
Cu haine noi sau mai mizere,
Bătrâni și tineri vor să aibă parte
De-a Duhului iubită mângâiere.

E chiar în centru mănăstirea,
Ca-n ochiul ocrotit de uragan,
Și-aduce fără osebire liniștirea
Pentru bogat, dar și pentru sărman.

Târziu în noapte slujba se încheie,
Afară soarele-i demult apus,
Ieşit-au sfinții din mineie
Blagoslovind poporul ce s-a dus.

Muza

În noaptea asta am ca muză
Un greieraș ce s-a-ncuibat,
Fără să-și ceară nicio scuză,
Când florile-am băgat pentru iernat.

A stat, se pare, prichindelul
În frig, într-una din fânețe,
Dar, dezmorțit, a început refrenul
Cu-avântul dat de-a sa junețe.

Îl tot aud dinspre ferestre
Și parc-aș fi într-un fânar,
Și-adorm pe notele măiestre
Cântate de un greieraș hoinar.

La cules

Strugurii au stat la soare
Toată vara, s-au bronzat,
Și-ajunseră, mi se pare,
Că-s doar buni de adunat.

Perle argintate-n bruma
Dimineților de toamnă,
Oferite iar acuma
De-astă generoasă doamnă.

Pun ciorchinii într-un coș
Să ajut vița-de-vie
Să își dea cerceii jos
Pentru piesa ce-o să fie.

Se modifică decorul,

Vântul trage iar cortina
Și dă ordin regizorul
Să mai scad-un pic lumina.

Repetiții o lună-două,
Ca premiera să se vadă
Cu fundal hlamidă nouă,
Albă, groasă, de zăpadă.

Rugă pentru țara mea

Dă-ne, Doamne-n fruntea țării
Oameni buni, cu suflet mare,
Ce n-au prins gustul trădării
Și ce știu a sta-n picioare.

Pentru care „țară”-nseamnă
Vorbă sfântă, cu un rost,
Ce la jertfă te îndeamnă,
Nu la fugă dup-un post.

Dă-le minte luminată
Ca să facă a Ta vrere,
Pentru bine-n lumea toată
Și nu doar a lor plăcere.

Și ne dă să prețuim
Cinstea și cu fapta bună,
În lumină să trăim,
Nu în ură și minciună.

La bunici

În casa bunicilor miroase și-acum

A ceai de tei cu miere și lămâie,

În sobă îmi pare că nu e alt scrum

Și-n aer e parcă aceeași tămâie.

Și laptele proaspăt și-acum mai miroasă,

Și vițelușul îl văd cum dă din copite,

Și brânza e parcă la fel de untoasă

La mine în minte, la mine în minte...

Plecat-au buneii să-și vadă străbunii

Și nu s-au întors de unde-au plecat,

Lăsat-au și merii, lăsat-au și prunii

Pe care, cu grijă, demult, i-au săpat.

În curtea bunicilor acum crește pirul,

Vițelul e poate un bou la un jug,

Eu sunt din când în când musafirul

Ce mă înfrupt din al  toamnei belșug.

Cu gândul la ceaiul, mierea și scrumul

Și pașii bunicilor uitați prin livadă

Mai lung pân-la ei îmi pare-acum drumul

Dar inima mea ar vrea să-i mai vadă.

Secunda de poezie

Mai este timp de poezie

În lumea asta prea grăbită?
Sta-va secunda-n loc pentru a scrie
Strofa ce-ai vrut-o potrivită? 

Şi undeva pe-această lume
Va sta secunda înc-o dată
Pe cineva ales anume
Să bucure strofa-ncheiată?

Cât dragostea-ţi va fi cununa
Scrierea ta-ţi va fi fecundă
Şi două inimi bate-vor ca una
Unind secundā cu secundā.

Amintiri din adolescență

A fost odat' că îmi venea
S'alerg pe pajişti înverzite,
Vântul să-l las în urma mea
Să nu-i aud din tainele şoptite. 

Să sorb cu mult nesaţ apoi
Mireasma dintr-o floare
Şi un trifoi cu patru foi
Să-l ud cu roua de pe soare. 

În alte daţi mă întrebam
Ce o să fac în viaţă
Şi orice zi mi-o rânduiam
Ca şi avută-n faţă. 

Şi mă gândeam în sinea mea
E oare cu putinţă
Puţin copil să stau de-a pururea
Întru a mea fiinţă?

Adolescent 

Uneori îmi vine să alerg cu vântul
Pe câmpuri înflorite

Să prind din zbor

Picăturile de ploaie,
Să sar până la soare
Şi chiar mai departe,
Să-mi vad chipul

În roua dimineții

Și să plutesc cu ea

Când se ridică spre soare.
Alteori îmi rânduiesc,

Cu precizie, zilele;
Pe ore,pe minute;
Azi,mâine şi aşa mai departe.
Apoi,îmi prind capul între palme

Și mă gândesc :

"Mai sunt oare copil?" 

Mi-am uitat bagajele in tren

"Şi erau multe,mari,de preţ?"
-Întreabă călătorii cu dispreţ-
Eu tac,nu spun nimic din cele petrecute.

Iubire,ură şi câte şi mai câte
Le declar în veci pierdute;
Păstrez doar mângâierea clipelor trecute. 

Totuși poezia

Viața nu-i doar o poezie

Când copii ai de crescut,

Când verşi sudoarea pentru-a ta simbrie

Şi-n noapte termini lucrul început. 

Dar când pe faţa de copil

Un zâmbet luminează

Nu mai eşti trist şi nici umil

Şi sufletu-ţi viază. 

Căci vezi că făr-a şti a scrie

Cu gingăşia-i inocentă

Aduce-un strop de poezie

În lumea prea efervescentă.

Şi când grăbeşti să nu întârzii

La slujba ce-ţi mănâncă timpul

Mai poţi să vezi într-un buchet de frezii

Dar dăruit iubitei de iubitul. 

Iar de în noapte inima ţi-e trează

Și gându-ţi este la hodină

Să ştii că înger te veghează

Cu blândă,lină,lin lumină.

Rugăciune

Nu mai pot

Să mă rog

Doar pentru mine.

Tu mai poți să te rogi

Doar pentru tine?

Hai să ne rugăm:

Eu pentru tine,

Tu pentru mine,

Noi pentru noi,

Noi pentru ei,

Ei pentru ei,

Ei pentru  ceilalți.

Dor de frumusețe

Mi-e dor de tine, Frumusețe,

În fiecare zi mi-e dor,

În orice zi aș vrea să-ți dau binețe

Chiar dacă știu că pot să mor.

Căci sufletu-mi ca ceara se topește
Când arzi în fața lui ca focul,
Dar, de se mistuie, trăiește
C-a fi părtaș luminii i-a venit sorocul.

Mă iartă și mă înțelege
Când mintea spre ispită mi se pleacă
Și fă ca și Ulise să se lege
De-al dragostei catarg ca să o treacă.

Și-mi iartă inima prea mică
Ce-ar vrea ca tu să fii numai a ei,
Uitând că și în alte părți mai pică
Peste îndrăgostiți cu flori de tei.

Mi-e dor de tine, Frumusețe,
Mi-e dor și când îmi stai în față.
Ce pot să-ți spun ca și binețe?
Îți mulțumesc căci tu mă ții în viață.

Cod deontologic

Aș vrea să scriu tomuri o mie

Și să trăiesc din poezie,
Dar și să dăruiesc aș vrea
Strofa ce-am scris cu mâna mea.

N-aș vrea ca banul să îmi facă
Să tremure al meu condei,
Și-apoi conștiința să îmi zacă
Neaflând în strofă vreun temei.

Îmi pare că nu-i muncă-a scrie,
Căci inspirația mi-a șoptit,
Și-am pus în vârf de toc o poezie
Cu scris șăgalnic și grăbit.

Și dacă e ca să primesc
Pentru ce-am scris remunerație,
Eu inspirația o plătesc,
Căci ea m-a învățat cu grație.

Printre brazde

Printre brazde de arpagic, Printre morcovi și salate, Lucrătoru-a stat un pic, Îndreptându-se de spate. Și-n față-i parcă nu-s răzoare, Ci vechi morminte de demult, De lucrători ce-au asudat sub soare Și viața și-au trăit-o cu tumult. Câți oare ai hrănit, țărână, Din sânul tău cel darnic? Și oare câți ai luat de mână, Ca să le fii zăbranic? Poate va fi și el odată O brazdă-ntoarsă pe ogor Și va hrăni-n a vremii roată Trup ostenit de muritor. Da-n veacul cel ce va să fie, Drept mulțumire pentru masă, Ca vers de strofă o să-nvie, Ca doină lină și duioasă. ................................................................................ La muncă iar pornește lucrătorul, Plivește pir și pălămidă, Căci și la plante se căznește răul Pe bine să-l sufoce și închidă. Vremea colindelor Colind, colind, izvor de cuvânt, Aripi de îngeri ce-nmoaie tăria, Țâșnești din piatră de suflet pe pământ, În șoaptă și murmur tu strigi bucuria. Prin noi te cântă astăzi străbunii Și noi te-om cânta la nepoți; „Sunteți perimați” – de-or zice vreunii, Colindul rămâne-va-n toți. Că nu de la noi e venită puterea, De sus a venit marea veste: În peșteră azi s-a născut Mântuirea, La noi a venit Cel ce Este. Bine-ai venit, Înțelepciune în prunc! Bine-ai venit, Majestate! Cu sufletu-mi peșteră la Tine m-arunc, Ca să Te naști și la mine-n cetate. Scrisoare catre ingerul meu Unde ai fost, îngerul meu? Pe ce filă de vreme? Fără de tine mi-e greu să fiu eu Și-n lume-i mereu prea devreme. Tentat sunt pentru rating să scriu Și lumea s-audă ce vrea, În lumină de beznă nu vreau ca să fiu, Existența mi-o vreau cum e ea. Cuvinte mari și fraze alambicate, Să zică lumea că-s deștept? Vreau să trăiesc în sfânta simplitate, Să simt că am o inimă în piept. De-o fi ca într-o zi să vie La modă poezia tabloid, De azi suspin și îmi spun mie: Mai bine-n tainica iubire mă închid. Printre arce Mă-ntrebai așa-ntr-o doară: Poate fi asemănare Între-o dreaptă, bunăoară, Și-o petală dintr-o floare? Printre arce, ecuații, Radicali și teoreme, Încap ale muzei grații Ori fiece-n a sa vreme? Între cifre și cuvinte Doar distanțe, doar hotare, Ca-ntre inimă și minte, Ca între Pământ și Soare? Și când începui a scrie Ecuații-n acoladă, Îmi păru o poezie Fără rimă prinsă-n coadă. Văzui hulubi rotind în stol, Plutind prelung fără popas, Și cercuri-cercuri în ocol Părură-mi dâre de compas. O floare-am vrut să dau în dar Și când să rup a ei tulpină, Țâșni în sus, chiar perpendicular, Grăbită și ocupată, o albină. Și-n traiectoria-i fără vină, Necunoscută între fracții, Se oglindiră din lumină Necunoscute ecuații. Rosturi Ce rost mai are să ne amintim mereu C-au fost odată anii de liceu? Ce rost mai are un suspin Când anii au trecut și nu mai vin? Ce rost mai are? Dați-mi voi un rost, Căci, cum se spune, „nu vreau să mor prost”! Au fost doar patru ani și au trecut; La unii poate e doar „timp pierdut”. De mă gândesc puțin profund, Nici nu mai pot ca să m-afund În banca veche unde-am stat: Și bănci, și tablă s-au schimbat... Ce rost mai are să ne întâlnim, De rele să ne amintim și să bârfim? Să ne-amintim că ne-am certat odat' Și parcă chiar nimic nu s-a schimbat? Să caut iarăși un local și un meniu? Cum să mă-mbrac? Cum o să fiu? Și părul parcă e mai grizonat, Și parcă sunt puțin mai îngrășat... Tutun, alcool – poate nu toți voiesc, Și, dacă-i post, cum am să dănțuiesc? Ce-i ăla „post”? Noi nu am învățat. Poate „vegan” – e mai emancipat. Și proful ăla, dacă n-a murit, De ce nu vrea să vină? E afurisit? Și note așa de mici de ce ne-a dat? Era să nu intrăm în bacalaureat... Eram cu toții îmbrăcați în uniformă Și o purtam așa, de formă. O formă fără fond, ar spune unii, Căci ne tăiau, de-aveam, perciunii. Să punem patru ani într-un sertar Și să uităm tot ce a fost amar! Și să-l deschidem ca pe-un scrin, Cu ce a fost mai bun, fără venin. O ladă-n care zestre-am adunat, Ce-a fost mai pur și mai curat. Bagaj de cunoștințe, dar apoi Să nu uităm să fim o clipă noi. Să bem o cupă de vin vechi, Să râdem cu gura până la urechi, Și poate-o lacrimă să pice-apoi, Căci unii sunt de Sus acum cu noi. Noi, liceenii cei de altădat', Cu păru-acum mai grizonat, Să facem astăzi să se vadă C-aducem a prieteniei roadă! Și cred că are înc-un rost: Să ne-amintim că tineri noi am fost Și-n scrinul vechi, demult uitat, Ne regăsim de fiecare dată. De ziua ta Fetița mea cu păr bălai, Îmi amintesc cum că erai O mogâldeață-n scutecel, Doar ochii îi vedeam nițel. Tu te-ai născut în zi de sărbătoare Și nu mai știu, era ori nor, ori soare, Dar lumea mi-ai înseninat Cu-n gângurit nevinovat. Ai mers de-a bușilea apoi, Puțin înainte, puțin înapoi, Și primii pași când ți-am zărit, Eu m-am topit, da, m-am topit. Și-mi amintesc cum alergai, Pe mama-n brațe o strângeai, Cum îi spuneai tu „mămăița”, Ce-n păr îți aranja fundița. Apoi, întâi sub braț cu un abecedar, Te-ai dus la școală iar și iar Și dacă zece nu aveai mereu, Tu tot erai copilul meu. Trecut-a vremea și-a venit Frumoasa vârstă ce  ai împlinit Dar fără vreme, fără dată, Eu voi rămâne al tău tată.

Cafeluță El se cheamă Cafeluță Și nu-i doar o simplă mâță. Nu e doar un motănel, Ci e cel mai pufoșel. Are blana mătăsoasă, Constituția nu prea grasă, Cafeniu cu alb un pic: Cafeluță cu lăptic. Este un motan special, nu Nu e cu nimic banal, Fiind singura din casă, E mâța cea mai frumoasă. Vine-n fiecare dimineață Să mă mângâie pe față Și-apoi toarce-ncetișor: Bio-ceas deșteptător. Chiar de stă doar în căsuță Și nu vede nicio mâță Și nu roade niciun os, Are un trecut glorios. Când era mai mititel, El chiar a zburat nițel. Nu-i minciună ce spun vouă: Chiar de la etajul nouă. Oare cum s-a întâmplat? De ceva s-a agățat? Dumnezeu l-a ocrotit Și a supraviețuit. Altă dată a mâncat Ceva cam nemestecat. A scăpat neoperat, Dar o săptămână a stat. Și-a ieșit ca nestemată O măslină nemâncată. Să mănânci să nu ne tulburi Doar măsline fără sâmburi! Se tot suie sus pe masă Când stăpânii nu-s acasă Și chiar dacă e cu noi, E-un needucat pisoi. Eu i-aș spune „prostănac”, Dar îi spun doar „păstârnac” Și-mi vine să-l bat nițel... Dar... e tare pufoșel. Altă dată îl apucă De învârte la o nucă Și aud de jos vecina: „Dar mai potoliți jivina!” Cu lăbuța ușurel, Oare ce nu dă jos el? Toate trebuiesc aranjate, Altfel cad de nu se poate. Câteodată doarme dus, Parcă-i cu roțile-n sus. Admir așa o nepăsare, Cum el nicio grijă n-are. Dac-o ușă e închisă, Trebuie imediat deschisă, Căci miaună în fața ei Dacă trec secunde trei. Întâmplări or să mai fie, Atât am pus eu pe hârtie. Pentru-o nouă întâmplare, Voi face-o adăugare. Aceasta a fost povestea mea, Cu un motan de catifea, O poveste-adevărată, Cum nu a mai fost vreodată. Mâțe sigur or să fie Despre care se va scrie. Cafeluță va rămâne Și cu rele și cu bune. Nu întreba !     Poetului să nu-i pui întrebare Despre ce-a vrut să scrie-ntr-o scrisoare; Nu căuta să înțelegi: În mintea lui sunt poate alte legi. ​Nu căuta c-un fir de tină Să strici un echilibru de lumină Ce-n minte a avut și-a scris apoi, Căci unu și cu unu nu fac mereu doi. ​Mai bine-l iei în bășcălie, Căci de-i poet și știe-a scrie, Va face bășcălia ta Mănunchi de flori nu-mă-uita. ​Mai bine-l iei și-l ponegrești, La cât mai mulți să îl bârfești, Căci de-i poet și știe-a scrie, Îi dai motiv să facă altă poezie. ​Sau, dacă simți c-a fost ceva ce te-a mișcat, Un vers, o rimă, un cuvânt te-au înfiorat, Pune-le-n inimă, ca peste ani apoi Să vezi de unu și cu unu chiar fac doi. Simțiri ​Doamne, simt că-s neîndreptat, Că nu îmi văd al meu păcat... Și cum să ies din astă stare? Fără Tine n-am scăpare. ​Cum am ca să mă mântuiesc, Dacă pe Tine nu Te mai iubesc? Cum să Te am ca și mâncare, Când eu sunt doar piatră tare? ​Când iubește pân' la sânge, Inima pe minte-o strânge Într-o caldă-mbrățișare Și e numai, numai soare. ​Când mama vede al său pui, Nu mai contează ce și cui, Nu mai contează boli, suspine, Și să-l mănânce parcă-i vine. ​Vino, dar, blândă Lumină, Viața fă-mi-o mai senină; Voia Ta cea luminată Peste voia-mi 'ntunecată. ​Voia Ta de fapte bune Întru mine să răsune Și mă prinde-n 'brățișare: Minte-inimă-ntr-un-soare. ​Nu vreau să-Ți cer ceva anume, Mi-ai dat preasfântul, dulcele Tău nume; Tu știi ce-mi este de folos Și-mi dai acestea cu prisos. ​Și cred, inima mea o știe, Că-mi dai iubirea Ta în veșnicie. În Tine vreau să mă cufund, Cu Tine aș vrea să mă confund. La bursă La bursă-am investit în poezii, Cu risc crescut, cu pierderi zeci de mii, Venituri zero, daună totală; Concluzie: poezia e banală. ​Eu poezia-tabloid n-o am în stoc, Nu vreau să fac cu sentimente troc, Doar bani reali, doar bani lichizi, În viață par a fi cei mai buni ghizi. ​Să n-o lungesc prea mult, căci „time is money”, Cu banii, viața e doar „honey”. Mă duc, mi-am luat alt penthouse (cu cățel). Hai pa, eu v-am pupat pe portofel! Draga mea Am scris de greieri, mâțe, floricele pe câmpie, Dar mai puțin de tine, draga mea soție. Știu c-ai dori, știu că ai vrea Să fii doar tu în slova mea. ​Și poate-așa ar și trebui să fie, Dar, știi, îmi pare-un sacrilegiu chiar a scrie. Îmi pare că mai bine tac cum am tăcut Atunci când noi ne-am cunoscut, ​Când am rămas fără cuvinte, Și inima-mi bătea până la minte. Îmi amintesc așa, ca-ntr-o visare, C-am cumpărat, eu și cu tine, niște sare. ​Apoi, de poduri rupte-am întâlnit în cale, Iar drumul parcă ne ducea doar într-o vale Și-am traversat doar ape tulburi, viituri, Ți-am spus că te iubesc ca sarea-n murături. ​Prozaic și banal ar spune unii, Dar sarea se opune stricăciunii; Și dacă sare n-am avea în noi, E ca și cum de har am fi noi goi. ​Și chiar de mână-n mână noi am stat, Tot a mai apărut câte-un oftat C-a fost un scutec ce trebuia schimbat, Și-am adormit, nu ne-am sculat. ​Desigur, nu e totul o poveste, Căci uneori mai vine și-o rea veste Și dacă un copil s-a îmbolnăvit, Întrebi: „Eu cu ce, Doamne, am greșit?” ​De ce mai scriu, de ce mai povestesc? Nu e de-ajuns că te iubesc? Cu orice vorbă ce o spun, Simt că tăcerea o răpun... ​Cu tine aș tăcea o veșnicie, Noi amândoi pe cap cu câte-o cununie, Eu împărat, iar tu împărăteasă, În rochie albă de mireasă. Hristos pe cruce când S-a răstignit Biserica mireasă Și-a unit. Dă-mi Doamne ca pe draga mea Să o iubesc cum Tu Biserica. Singur Singur poetul vorbește în piață; Lumea-l ascultă ca pe-o paiață. Le zice bine, așa să știi, Noi avem însă alte melodii. ​Nu îl aprobă, dar nici  huiduiesc Și unii,poate, chiar îl prețuiesc, Dar n-au putere, nici timp poate n-au Să zică o vorbă, așa, mai pe șleau. ​Și chicotesc în grup doi sau trei Să nu se-audă ce-au spus între ei. Au fost sfătuiți să nu se expună? Asta e oare calea mai bună? ​Sunt emotivi, nu au îndrăzneală? Asta pare o motivație cam cheală. Nu vrem dispute, vrem rânduială, Nouă ne place pacea socială. ​Și simte poetul ce-au spus între ei Și îi mai mustră cu-n ramur de tei: Nu-ți trebuie sabie, nu-ți trebuie tun Să spui pe față ce crezi că-i mai bun. ​Căci uneori, c-o mică ironie, Înmoi puțin dulcea ipocrizie. Și să nu spui ce nu îți place, Asta e oare adevărata pace? ​Dacă te-ntrebi ce or să spună unii, Nu faci pe plac puțin minciunii? Și, dacă stai fără dialog, N-ai început, nici epilog. ​Tăcut-a poetul. De pe butoi s-a dat jos, Prin lume plecat-a încet și frumos. Și-n minte își spune mereu și mereu: Ce cer de la alții, întâi să fac eu.